Puncte de... suspendare
Cred ca gândesc prea pueril! Paradoxal... acum, nu atunci. Altfel cum aş putea explica lipsa mea crasă de constanţă şi frica perpetuă de a - mi păstra realităţile sociale? Poate un proiect început şi TERMINAT m-ar scoate din cercul vicios al propriilor păreri proaste.

Mi s-a spus că mi-ar fi frică de finaluri. De ce când începuturile sunt fulminante finalurile sunt dezastruoase?Ar trebui, oare, sa rămânem eterni începători?

La final cine taie panglica? O tăiem singuri sau împreună?

Începuturile le întâmpinăm toţi cu optimism, cu speranţă, cu adrenalină, cu avânt şi cu excitaţia specifică ce ne-o dă necunoscutul, imprevizibilul. Şi pesimistul neentuziast se lansează în începuturi cu tot curajul posibil....

Este ceva în matematică ce se numeste curba lui Gauss. La începutul ei e... Începutul dar finalul nu e la capătul liniei.

Nu vi s-a întâmplat niciodată să amânaţi citirea unei cărţi începute doar din sadica dorinţă de a nu o termina? De a nu rupe linearitatea sau siguranţa conferită de un lucru familiar? Nu vi s-a întâmplat niciodată să aveţi perioade în care să alegeţi premeditat numai cărţile cele mai mari doar pentru a nu deznoda sfârşitul prea devreme?

Contemplu cupluri ce se scaldă în violenţă, promiscuitate, nepăsare reciprocă sau chiar absenţă totală doar din strania frică de a termina ceva? În cazul asta de ce ne spun toţi că primul pas e mai greu? Până la linia finală adrenalina şi beţia noului se consumă. Nu mai rămân decât întrebările fără răspuns : de ce, cum, când......

Începuturile nu dor. Adrenalina îţi inundă simţurile până la anesteziere. Sfârşiturile nu deţin însă balsamul ăsta decât la optimiştii naivi care cred că punctul pus la capătul frazei ce rezumă o etapă din viaţa lor nu e decât un precursor al unui nou alineat. Temperamentul, convingerile, cei care îl înconjoară, îi vor dicta întotdeauna "Punct şi.... de la capăt".

Mulţi lasă însă între punct şi noua frază un mare gol....